Molarii nu apar în pozele de vacanță și nu-i laudă nimeni, deși ei duc greul la fiecare masă. Tocmai de aceea, când unul dintre ei are nevoie de o restaurare, alegerea materialului merită mai mult decât un “puneți ce credeți dumneavoastră”.
Pentru cavitățile mici și medii din zona laterală, compozitul modern rămâne cea mai bună alegere, pentru că sacrifică cel mai puțin din dinte. Când distrugerea e mare, un onlay sau o coroană din disilicat de litiu oferă echilibrul cel mai bun între estetică și rezistență, iar la bruxism sau spațiu redus zirconiul monolitic e de regulă varianta sigură.
Restul e nuanță, iar nuanța contează mai mult decât ar recunoaște cineva care vinde un singur tip de lucrare. Un material excelent, pus pe dintele nepotrivit, se poate comporta mai prost decât unul modest folosit unde trebuie. Le iau pe rând, cu bune și cu rele.
De ce dinții din spate cer alt fel de material
Premolarii și molarii suportă cele mai mari forțe de mestecare din gură și stau exact în zona în care medicul lucrează cel mai greu. De aceea, un material care arată impecabil pe un incisiv poate ceda surprinzător de repede pe un molar de jos.
Forța nu e singura problemă. În spate saliva se adună repede și limba se tot strecoară în câmpul de lucru, așa că accesul rămâne incomod chiar și pentru un medic cu mâna sigură. Fiecare material are pretențiile lui de izolare și de lipire, iar alegerea depinde și de cât de bine poate fi controlat locul în care va fi pus.
Ce intră, concret, în zona laterală
Stomatologii numesc zonă laterală tot ce se află în spatele caninilor, adică doi premolari și doi sau trei molari pe fiecare jumătate de arcadă. Premolarii mai apar în zâmbet, mai ales la cei care râd larg, pe când molarii rămân de obicei ascunși. Pe un premolar de sus estetica are greutate, pe molarul doi de jos aproape deloc.
Mi se pare o observație utilă pentru oricine intră în cabinet cu ideea că totul trebuie să fie alb și perfect. Pe molari, rezistența și închiderea bună a marginilor bat de departe nuanța exactă de culoare. Aspectul contează și acolo, doar că ordinea priorităților se schimbă de la un dinte la altul.
Forța de mușcătură, mai mare decât ne imaginăm
În zona molarilor, un adult obișnuit poate strânge cu o forță de câteva sute de newtoni, cam cât ar apăsa câteva zeci de kilograme pe o suprafață cât o unghie. La cei care scrâșnesc noaptea, dinții rămân în contact mult mai mult decât la mestecatul normal, iar forțele sunt adesea mai mari. Un molar restaurat primește acest efort la fiecare masă, ani la rând.
Materialele reacționează foarte diferit la o asemenea solicitare. Unele sunt dure, dar casante, altele sunt mai elastice și se uzează treptat. Niciunul nu le are pe toate, așa că orice alegere e, până la urmă, un compromis.
Compozitul, prima alegere pentru cariile mici și medii
Pentru o carie mică sau medie pe un premolar ori pe un molar, compozitul fotopolimerizabil este astăzi alegerea standard, iar datele clinice pe termen lung îl susțin. Se lipește de dinte și cere o preparație minimă, iar dacă se ciobește poate fi reparat fără să fie scos complet.
Compozitul de azi seamănă prea puțin cu rășinile din anii ’70, care se tociau vizibil și se colorau urât în câțiva ani. De atunci particulele de umplutură s-au micșorat considerabil, iar adezivii s-au schimbat aproape complet. Pusă corect, în straturi subțiri, o obturație din compozit se confundă cu dintele.
Cât rezistă, de fapt, o plombă albă pe un molar
O analiză des citată pe tema asta a fost publicată în 2014 în Journal of Dental Research, de o echipă condusă de stomatologul olandez Niek Opdam. Cercetătorii au reunit datele brute din 12 studii clinice cu urmărire de cel puțin cinci ani, în total 2.816 obturații din compozit pe dinții laterali. Rata medie anuală de eșec a ieșit 1,8% la cinci ani și 2,4% la zece ani.
Spus mai simplu, potrivit aceleiași meta-analize, aproximativ 78% dintre obturațiile de pe molari și 82% dintre cele de pe premolari erau încă acceptabile clinic după un deceniu. La pacienții cu risc carios mare, rata anuală de eșec urca însă la 3,2% la cinci ani și la 4,6% la zece ani. Plombele cedau mai ales din două motive, carii noi apărute la margine și fracturi.
Cifrele astea spun ceva ce mulți subestimăm. Cât ține o plombă depinde aproape la fel de mult de omul care o poartă ca de materialul din care e făcută. Un periaj atent și controalele făcute la timp cântăresc, de multe ori, cât o trecere la un material mai scump.
Unde începe compozitul să-și arate limitele
Problemele apar când cavitatea e mare, cu mai multe fețe ale dintelui distruse sau cu o cuspidă lipsă. Meta-analiza lui Opdam a arătat că riscul de eșec crește odată cu numărul suprafețelor restaurate. Un compozit care acoperă aproape tot molarul lucrează la limita lui, mai ales dacă pacientul strânge din dinți.
Mai e contracția la polimerizare, pe care pacientul n-o vede, dar o simte uneori ca sensibilitate la rece în primele săptămâni. Refacerea punctului de contact cu dintele vecin cere și ea îndemânare, pentru că un contact prea slab înseamnă mâncare prinsă între dinți după fiecare masă. Nimic din toate astea nu e motiv de panică. E doar un semn că un compozit mare are nevoie de un medic răbdător.
Ionomerii de sticlă, rudele mai modeste
Cimenturile ionomer de sticlă eliberează fluor și se lipesc chimic de dinte, ceea ce le face utile la copii și la cariile de pe rădăcină. Unii medici le folosesc și ca soluție temporară la pacienții cu risc carios foarte mare. Rezistența lor la uzură și la fractură rămâne însă sub cea a compozitului, așa că pe fața de mestecare a unui molar de adult ionomerul e de regulă o soluție de tranziție.
Amalgamul, interzis în Uniunea Europeană din 2025
Din 1 ianuarie 2025, amalgamul dentar nu mai poate fi folosit în Uniunea Europeană, deci nici în România, decât atunci când medicul consideră că e strict necesar pentru nevoile medicale specifice ale pacientului. Interdicția vine din Regulamentul (UE) 2024/1849, care a modificat regulamentul european privind mercurul.
Același act a interzis exportul de amalgam tot de la 1 ianuarie 2025, iar importul și fabricarea lui în Uniune de la 1 iulie 2026, cu aceeași excepție medicală. Textul de bază, Regulamentul (UE) 2017/852 privind mercurul, restrânsese deja din iulie 2018 folosirea amalgamului la dinții de lapte, la copiii sub 15 ani și la femeile însărcinate sau care alăptează. Motivul ține în primul rând de mediu, pentru că mercurul din amalgam ajunge în apele uzate și în aer, iar Uniunea s-a angajat prin Convenția de la Minamata privind mercurul să-i reducă folosirea.
Ironia e că, pe molari, amalgamul a fost unul dintre cele mai durabile materiale din istoria stomatologiei. În anii 1840, American Society of Dental Surgeons le cerea membrilor să promită în scris că nu-l vor folosi, episod intrat în manuale ca “războiul amalgamului”. Câteva decenii mai târziu, stomatologul american Greene Vardiman Black i-a standardizat compoziția, iar materialul a rămas soluția de bază pentru obturațiile din spate mai bine de un secol.
Dacă ai plombe vechi de amalgam care sunt intacte, regulamentul nu te obligă să le scoți, pentru că privește lucrările noi. Decizia de a înlocui o obturație veche ține de starea ei și de evaluarea medicului. Scoaterea unui amalgam în stare bună sacrifică, de multe ori, țesut dentar sănătos.
Restaurările indirecte, pentru dinții care au pierdut mult țesut
Când pereții rămași ai unui dinte lateral sunt subțiri, când lipsește o cuspidă sau când dintele a fost tratat de canal, medicul se orientează de obicei spre o restaurare realizată în laborator. Aici intră inlay-urile, onlay-urile, overlay-urile și coroanele, fiecare cu alt grad de acoperire a dintelui.
Inlay, onlay, overlay sau coroană
Un inlay umple o cavitate aflată între cuspide, ca o piesă de puzzle cimentată în dinte. Onlay-ul merge mai departe și acoperă una sau mai multe cuspide, pe care le protejează de fractură. Overlay-ul acoperă toată fața de mestecare, iar coroana îmbracă dintele de jur împrejur.
Comparația cu puzzle-ul mi-a făcut-o cândva un tehnician dentar, cu o machetă în mână, și de atunci n-am mai încurcat termenii. Diferența practică ține de cât dinte sănătos se pilește. Pentru o coroană clasică se îndepărtează țesut de pe toate laturile, țesut care la un onlay ar fi putut rămâne pe loc.
De ce contează cât dinte sănătos rămâne
Stomatologia adezivă a schimbat regulile. Pe vremea cimenturilor clasice, o lucrare stătea pe dinte mai ales datorită formei geometrice și frecării, așa că preparația trebuia să fie generoasă. Materialele care se lipesc de smalț permit azi onlay-uri subțiri, care păstrează pereții sănătoși și țin marginile departe de gingie.
La dinții tratați endodontic, protejarea cuspidelor e aproape întotdeauna o idee bună, pentru că un dinte fără nerv și cu o cavitate mare de acces devine mai fragil. Alegerea dintre onlay și coroană depinde însă de cât țesut a mai rămas. De aici încolo, materialul începe să conteze cu adevărat.
Disilicatul de litiu, echilibrul dintre estetică și rezistență
Disilicatul de litiu este o ceramică de sticlă armată care arată foarte natural și rezistă bine în zona laterală. De aceea a devenit materialul de bază pentru onlay-uri și coroane pe premolari și pe mulți molari, mai ales când pacientul ține și la aspect.
Materialul a apărut în cabinete la sfârșitul anilor ’90 și s-a răspândit masiv după 2005, odată cu sistemul IPS e.max al companiei Ivoclar, din Liechtenstein, nume pe care mulți pacienți îl aud ca pe un sinonim pentru “coroană frumoasă”. Rezistența lui la încovoiere e de ordinul a 500 MPa, de câteva ori peste ceramica feldspatică tradițională. Are o translucență apropiată de a smalțului și, spre deosebire de zirconiu, poate fi gravat acid și lipit adeziv de dinte.
Datele clinice recente îi dau un avantaj clar. O meta-analiză condusă de profesorul islandez Bjarni E. Pjetursson și publicată în 2026 în International Journal of Prosthodontics a estimat pentru coroanele monolitice din disilicat de litiu o supraviețuire la cinci ani de 98,5%, cea mai mare dintre toate tipurile de coroane analizate. În aceeași analiză, coroanele metalo-ceramice au ajuns la 97,1%, iar cele din ceramică feldspatică la 90,4%.
Grosimea minimă a disilicatului pe molari
Disilicatul are nevoie de spațiu. Pentru o coroană pe molar, Ivoclar recomandă în jur de 1,5 milimetri de material pe fața de mestecare, iar sub această grosime crește riscul de fisură. Onlay-urile lipite adeziv pot fi ceva mai subțiri, tocmai pentru că dintele și ceramica ajung să lucreze împreună, ca un singur bloc.
Aici apare o discuție pe care pacienții n-o aud aproape niciodată. Dacă dintele de pe arcada opusă a coborât sau dacă mușcătura e foarte strânsă, medicul fie pilește mai mult, fie alege un material care tolerează grosimi mai mici. În situația asta, cântarul se înclină spre zirconiu.
Zirconiul monolitic, alegerea pentru bruxism și spațiu redus
Zirconiul monolitic, adică dintr-o singură bucată și fără porțelan de placare, este cel mai rezistent material ceramic folosit azi pentru coroanele din zona laterală. Se potrivește mai ales pacienților cu bruxism, cazurilor cu spațiu protetic redus și coroanelor pe implanturi din zona molarilor.
Dioxidul de zirconiu stabilizat cu ytriu are, în varianta clasică, o rezistență la încovoiere care trece de 1.000 MPa. Acceptă în multe situații grosimi sub un milimetru și nu se ciobește ușor, pentru că nu are deasupra un strat de porțelan. Dezavantajul lui istoric a fost aspectul opac, ușor cretos, care îl trăda de la distanță.
De ce zirconiul avea o reputație proastă acum zece ani
În studiile disponibile acum un deceniu, coroanele de zirconiu erau în majoritate placate, adică aveau un miez de zirconiu acoperit cu porțelan pentru estetică. O analiză sistematică semnată de Irena Sailer, de la Universitatea din Geneva, și publicată în Dental Materials în 2015 a găsit pentru ele o supraviețuire la cinci ani de 92,1%, cu multe probleme tehnice, mai ales fracturi ale porțelanului de placare. Autorii recomandau atunci ca zirconiul să nu fie prima opțiune pentru coroanele unitare.
Tabloul arată altfel astăzi. În meta-analiza lui Pjetursson din 2026, coroanele monolitice din zirconiu au avut o supraviețuire la cinci ani de 96,8%, practic la nivelul metalo-ceramicii, iar variantele monolitice, fie din zirconiu, fie din disilicat, au avut semnificativ mai puține fracturi ale ceramicii și ciobiri decât coroanele placate. O bună parte din diferență vine din renunțarea la stratul de porțelan de deasupra.
Zirconiu clasic, translucid sau multistrat
Producătorii au răspuns criticilor estetice cu zirconii mai translucide, în care crește proporția de ytriu. Câștigul de aspect are un preț, pentru că zirconiul foarte translucid pierde o parte serioasă din rezistență și coboară spre 600 sau 700 MPa. Unele discuri multistrat combină zone mai rezistente în corpul coroanei cu zone mai translucide spre marginea de mestecare, imitând gradientul natural al dintelui.
Pentru un molar de jos, la un pacient care scrâșnește, varianta mai rezistentă rămâne alegerea logică, chiar dacă e puțin mai opacă. Pe un premolar de sus, vizibil în zâmbet, o zirconie translucidă sau multistrat poate fi un compromis bun. E o decizie pe care medicul și tehnicianul o iau împreună, ideal înainte de frezare, nu după.
Este zirconiul dur cu dintele de pe arcada opusă?
Mulți pacienți se tem că o coroană atât de dură le va toci dintele de deasupra. Zirconiul bine lustruit are însă o suprafață foarte netedă și, în testele de uzură făcute în laborator, tocește smalțul antagonist mai puțin decât porțelanul feldspatic sau decât zirconiul doar glazurat. Problemele apar când suprafața rămâne aspră după ajustări făcute în cabinet și nelustruite după aceea.
Așa că, dacă medicul șlefuiește puțin coroana ca să regleze mușcătura, e firesc să o și relustruiască atent înainte să te trimită acasă. Pare un detaliu banal, dar pe termen lung face diferența dintre un contact blând și unul abraziv.
Metalo-ceramica și aurul, clasicii care încă au un loc
Coroanele metalo-ceramice au dominat protetica din zona laterală timp de câteva decenii și încă au indicații bune, mai ales în lucrările pe mai mulți dinți. Au o rezistență verificată în timp, iar meta-analiza lui Pjetursson din 2026 le dă o supraviețuire la cinci ani de 97,1%.
Punctele slabe le cunoaște oricine a purtat o asemenea coroană. Porțelanul de placare se poate ciobi, iar când gingia se retrage apare uneori marginea cenușie a metalului. Unii pacienți, pur și simplu, nu mai vor metal în gură, deși alergiile reale la aliajele dentare sunt rare.
Aurul merită o paranteză aparte. Tehnica turnării prin ceară pierdută, adusă în stomatologie de dentistul american William H. Taggart în 1907, a făcut posibile inlay-urile și onlay-urile de aur, multe dintre ele funcționale și după zeci de ani. Aurul e blând cu dintele antagonist și se adaptează excelent la margini, dar culoarea lui nu mai convinge aproape pe nimeni, iar prețul metalului l-a transformat într-o opțiune rară.
Ceramicile hibride și compozitele frezate
Ceramicile hibride și compozitele frezate sunt blocuri CAD/CAM, adică destinate proiectării și frezării asistate de calculator, în care rășina se combină cu o rețea ceramică ori este polimerizată industrial, la presiune și temperatură controlate. Ele stau undeva între compozitul din cabinet și ceramică și se folosesc mai ales pentru onlay-uri pe dinți cu structură fragilă și, în anumite cazuri, pentru coroane pe implanturi.
Avantajul lor principal e că nu se ciobesc la fel de ușor ca ceramica pură și pot fi reparate direct în gură. În schimb, rezistă mai slab la uzură decât disilicatul sau zirconiul și își pot pierde luciul în timp. Datele clinice pe termen lung sunt încă mai subțiri decât la ceramicile clasice, așa că le văd ca pe o opțiune bună pentru cazuri alese, nu ca pe o soluție la orice.
Comparația materialelor pentru dinții laterali
Comparația de mai jos rezumă, material cu material, unde se potrivește fiecare în zona laterală și ce limită principală are.
| Material | Unde se potrivește cel mai bine | Punct forte | Limita principală |
|---|---|---|---|
| Compozit direct | Carii mici și medii pe premolari și molari | Păstrează maximum de dinte, se repară ușor | Cedează mai des la cavități mari și la bruxism |
| Ionomer de sticlă | Copii, carii de rădăcină, soluții temporare | Eliberează fluor, aderă chimic | Rezistență redusă pe fața de mestecare |
| Disilicat de litiu | Onlay-uri și coroane cu cerințe estetice | Aspect natural, lipire adezivă, 98,5% supraviețuire la 5 ani (monolitic) | Are nevoie de grosime, în jur de 1,5 mm la coroane |
| Zirconiu monolitic | Bruxism, spațiu redus, coroane pe implanturi | Rezistență foarte mare, tolerează grosimi mici | Estetică mai limitată la variantele cele mai rezistente |
| Metalo-ceramică | Punți și cazuri clasice | Istoric clinic lung, 97,1% supraviețuire la 5 ani | Ciobirea porțelanului, margine cenușie |
| Aliaj de aur | Onlay-uri pe molari care nu se văd | Blând cu antagonistul, adaptare excelentă | Aspect și preț |
| Ceramică hibridă | Onlay-uri pe dinți fragili, cazuri alese | Elasticitate, se repară în gură | Uzură mai mare, date pe termen lung limitate |
Cifrele de supraviețuire din tabel provin din meta-analiza lui Bjarni E. Pjetursson publicată în 2026 în International Journal of Prosthodontics și se referă la coroane pe dinți naturali. Descriu medii, nu garanții. O lucrare anume poate dura mult peste ele sau mult sub ele, în funcție de pacient și de execuție.
Ce se schimbă când lucrarea trece printr-un flux digital
Fluxul digital nu schimbă proprietățile unui material, dar schimbă cât de bine pot fi folosite. Scanarea intraorală, designul pe calculator și frezarea permit grosimi controlate și margini mai previzibile decât metodele manuale.
Ideea nu e nouă. În 1985, la Universitatea din Zürich, Werner Mörmann și Marco Brandestini au realizat prima restaurare ceramică proiectată și frezată direct în cabinet, cu sistemul care avea să devină CEREC, prescurtarea de la Chairside Economical Restoration of Esthetic Ceramics. Ce părea atunci o curiozitate de cercetare a devenit, în patru decenii, rutina multor clinici.
Pentru alegerea materialului, câștigul cel mai concret ține de măsurători. În software, tehnicianul vede exact câtă grosime permite preparația în fiecare punct și poate semnala din timp că un disilicat ar ieși prea subțire pe o cuspidă, propunând zirconiu sau o corectare a preparației. Fără scanare, asemenea probleme ieșeau de multe ori la iveală abia la proba lucrării.
3DentaSoft, de exemplu, este un laborator dentar digital cu activitate în București și Timișoara, care primește online comenzile medicilor stomatologi și execută lucrările prin design CAD, frezare, sinterizare laser și printare 3D. Pentru un cabinet, asta înseamnă că discuția despre material se poate purta pe baza aceluiași fișier, înainte ca blocul să intre în freză.
Medicii care trimit scanări pentru lucrări dentare digitale în București pot compara pe ecran, împreună cu tehnicianul, varianta de disilicat cu cea de zirconiu. E mult mai simplu să schimbi materialul în designul virtual decât să refaci o coroană fisurată la câteva luni după cimentare. Pacientul nu vede nimic din toate astea, doar că lucrarea are șanse mai mari să se potrivească din prima.
Întrebările care merită puse medicului înainte de decizie
Cea mai bună protecție pentru pacient e o conversație scurtă, dar concretă, purtată înainte ca medicul să înceapă să prepare dintele. Câteva întrebări simple scot la iveală aproape tot ce contează în alegerea materialului.
Spune deschis dacă scrâșnești sau strângi din dinți, chiar și atunci când nu ești sigur. Mulți află de bruxism abia când medicul le arată fațetele de uzură, iar informația asta poate muta alegerea de la disilicat la zirconiu. Oricare ar fi materialul, o gutieră de noapte purtată constant îi prelungește viața lucrării.
La fel de utilă e întrebarea despre cât dinte sănătos rămâne și dacă lucrarea va fi lipită adeziv sau cimentată clasic. Răspunsul spune mult despre cât de conservatoare e soluția propusă. Un onlay bine lipit poate păstra pereți pe care o coroană i-ar îndepărta.
Apoi contează ce se află pe arcada opusă. Un dinte natural cu smalț sănătos se comportă altfel decât o coroană veche de porțelan, iar asta schimbă felul în care se vor uza cele două suprafețe una față de cealaltă. Întreabă și ce se întâmplă dacă lucrarea se ciobește, pentru că unele materiale se repară în gură, iar altele trebuie refăcute.
Diferențele de preț dintre materiale sunt reale și e firesc să le discuți. Raportează-le însă la cât ține lucrarea și la cât dinte sacrifică, nu doar la suma plătită în ziua cimentării. O soluție ieftină care cere refacere peste câțiva ani ajunge, de multe ori, cea mai scumpă.
Materialul bun se alege pentru dintele tău, nu din catalog
Materialul potrivit pentru un dinte lateral se alege după solicitările și după țesutul rămas al dintelui respectiv, nu după preț sau renume. Cel mai scump nu e automat cel mai potrivit.
Dacă aș avea mâine o carie medie pe un molar, aș cere compozit fără să stau pe gânduri. Pentru un molar tratat de canal, cu pereții subțiri, aș merge pe un onlay din disilicat de litiu. Iar dacă medicul mi-ar spune că noaptea îmi macin dinții, aș accepta zirconiul monolitic și o gutieră fără prea multe discuții.
Restul ține de execuție și de ce faci tu cu periuța în anii care urmează. Pe molari, lucrările bune rareori se văd. Se simt doar prin faptul că, ani la rând, nu mai ai niciun motiv să te gândești la ele.
Întrebări frecvente despre materialele pentru dinții laterali
Se poate face un onlay ceramic într-o singură ședință?
Da, dacă cabinetul lucrează cu un sistem CAD/CAM de tip chairside, care scanează dintele, proiectează lucrarea și o frezează pe loc. Când onlay-ul se realizează într-un laborator, digital sau clasic, sunt necesare de regulă cel puțin două vizite. Prima e pentru preparare și amprentă sau scanare, a doua pentru lipirea lucrării finale.
Doare prepararea unui dinte pentru onlay sau coroană?
Prepararea se face de regulă sub anestezie locală, așa că în timpul ei simți mai degrabă vibrație și presiune decât durere. După ședință poate apărea, câteva zile, o sensibilitate ușoară la rece sau la mestecat. Dacă durerea persistă ori se accentuează, medicul trebuie să verifice dintele, pentru că uneori nervul reacționează la tratament.
Ce material se folosește pe dinții laterali ai copiilor?
La dinții de lapte din zona laterală, medicii folosesc frecvent cimenturi ionomer de sticlă, compomeri sau compozite, iar pentru molarii foarte distruși, coroane prefabricate. Alegerea ține de cât de afectat e dintele și de cât timp mai are până la schimbare. Un molar de lapte care cade peste un an nu are nevoie de aceeași soluție ca unul care mai stă cinci ani în gură.
Poate apărea carie sub o coroană sau sub un onlay?
Da, iar caria secundară de la marginea lucrării e unul dintre motivele frecvente pentru care restaurările trebuie refăcute. Ceramica nu se cariază, dar dintele de sub ea rămâne vulnerabil acolo unde marginea întâlnește smalțul sau rădăcina. Periajul atent pe linia gingiei și curățarea spațiilor dintre dinți cu ață sau periuțe interdentare reduc mult riscul.
Se poate repara o coroană ceramică ciobită fără să fie scoasă?
Ciobiturile mici pot fi reparate adesea direct în gură, cu compozit lipit pe ceramica pregătită special. Reparația e rapidă, dar rareori la fel de rezistentă ca materialul original. Dacă fisura trece prin toată grosimea coroanei sau lucrarea s-a desprins, soluția corectă e refacerea ei.
Afectează coroanele din zirconiu o investigație RMN?
Zirconiul și disilicatul de litiu nu conțin metal, așa că produc de obicei artefacte minime la rezonanța magnetică. Coroanele metalo-ceramice pot genera artefacte locale, relevante mai ales la investigațiile din zona capului și a gâtului. Oricum ar fi, spune-i echipei de radiologie ce lucrări dentare ai.
Pot să-mi albesc dinții dacă am deja restaurări ceramice sau din compozit?
Albirea acționează doar asupra smalțului natural, nu și asupra ceramicii sau a compozitului, care își păstrează culoarea. Pe molari diferența se observă rar, dar pe un premolar vizibil poate deranja. Dacă plănuiești o albire, fă-o înainte de restaurările din zona zâmbetului, ca materialul să fie ales după noua nuanță.
Cât de des trebuie controlată o restaurare din zona laterală?
Ritmul îl stabilește medicul, în funcție de riscul carios și de starea gingiilor, iar controalele periodice obișnuite sunt momentul potrivit. La consult se verifică marginile, contactele cu dinții vecini și eventualele semne de uzură. Dacă scrâșnești, cere să fie verificată și gutiera, care se tocește la rândul ei.
